De curând, mi-am cumpărat un arlechin. O creaţie minunată a pictoriţei Luiza Patriciu, renumită pentru arlechinii, măştile şi peisajele sale veneţiene. Mai aveam o asemenea lucrare realizată de o bună prietenă. Este, însă, un arlechin prea senin, prea copil şi prea singuratic (lipsit de ingredientele specifice circului). Lucrarea Luizei Patriciu îmi place enorm. De când am cumpărat-o o privesc ore în şir. Mi se pare că exprimă totul despre ce gândesc eu în legătură cu semnificaţiile arlechinului: bucurie şi tristeţe în aceeaşi măsură, înălţare şi prăbuşire, culoare şi pete de întuneric, mesaje evidente şi mesaje ascunse etc. Mi-au plăcut arlechinii din copilărie, atunci când, în orăşelul în care locuiam, poposeau, an de an, circuri mai mult sau mai puţin renumite din ţară şi de aiurea. În săptămânile acelea toată viaţa oraşului se concentra în jurul spectacolelor de circ, a vedetelor şi evenimentelor mai deosebite ce însoţeau sejurul lor în urbea noastră. Noi, copiii, eram cei mai entuziasmaţi şi seară de seară dam târcoale „misterelor” care se petreceau sub cupola circului. Din când în când intram la spectacole. Ne uitam cu ochii cât cepele la animale şi la dresori, râdeam cât puteam de tare de poznele arlechinilor, stăteam cu

răsuflarea tăiată în timpul acrobaţiilor periculoase. Mai târziu, când am citit cartea maestrului A. Iosefini „Paiaţe şi oameni”, aveam să înţeleg şi bucuriile şi dramele pe care le trăieşte lumea circului. De-a lungul vietii, mi-au venit în minte şi spectacolele ciudate cu animale, şi suspansurile acrobaţilor, dar mai ales m-au obsedat „jocurile” arlechinilor. Am înţeles că, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin conştient, fiecare dintre noi este un „arlechin” sau trece prin momente prin care trec aceste tipuri excepţionale; şi noi suntem adesea în situaţia de a râde cu un ochi şi de a plânge cu celălalt, de a ne uita spre acrobaţii de la înălţime şi de a ne tăvăli cu disperare pe podea… Acum am un arlechin însoţit, undeva în fundal, de imaginile specifice circului, un arlechin care plânge şi râde în acelaţi timp, care cântă ceva vesel şi trist la mandolina lui. O iubesc pe Luiza Patriciu pentru această lucrare şi o asigur că mă închin în faţa momentelor sale de inspiraţie.